Poate că nu e momentul potrivit în care să îmi înmoi pana în veninul dureros de dulce al cuvintelor în care adesea ne pierdem, însa e, pentru început, tocmai abstragerea, necesitatea detașării de o lume anostă pentru a plonja în propriul meu sirop. Așa că lasa-mă să îti deschid ușa sufletului meu, să fii tu martorul inefabilului de până acum, să fii tu spectatorul unui joc, ce îngăduitor te lasă să îl privești. Fii tu cel care-mi gustă din armoniosul grai și lasa-mă pe mine să te conduc acolo unde nimeni până acum nu a pătruns, acolo unde te-ai strecurat și ți-ai câștigat un loc. Dar nu uita că poarta lumii din care ai venit trebuie să o închizi pentru o vreme, până eu aprind candela și m-apuc să mi te încredințez.
Zâmbești, oarecum echivoc, și scapi din globul de cristal al sentimentelor un tremur involuntar - dar nu e nevoie acum de frică sau de emoție; ai venit aici ca să cunoști o parte din mine, a sufletului meu de plastilină, modelat de mâinile neîndemânatice ale dorinței.
Timpul ... timpul e cel care mă ajută ori de câte ori am nevoie. Timpul, deși este asemenea unui copil care se joacă, m-ajută să mă descopăr și mereu mă lasă în fața propriei enigme până reușesc s-o descifrez și să o iau de la capăt. El mă învață să am răbdare și să alung orice nimb ieșit în cale cu zâmbetul pe buze, chiar dacă
percep lumea între iubire și amăgire, între iluzie și speranță.
Și pentru că niciodată nimic nu e nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea departe, nici prea aproape, găsesc momentul potrivit și îti leg mâna în jurul meu, apoi, fără ca tu să îți dai seama, încerc să îți citesc în ochi șoaptele nerostite și îți îmbrățișez buzele cu o sărutare inocentă.
Nu pot uita nicio clipă că sunt prinsă în mijlocul unui labirint al sentimentelor în care îmi place să alerg în cerc, fără ca vreodată să vreau să găsesc drumul spre acea ieșire pe care o consider interzisă. Cu toate că de fiecare dată mă lovesc de această poartă, îmi retrag pașii până nu o mai văd și nici nu o mai visez, o uit de tot... Pierdută în acest dedal îți promit că ori de câte ori ai nevoie de un prieten, sunt aici pentru tine pentru totdeauna, și nu pentru că pot, ci pentru că meriți.
Și ți-aș pune o întrebare. Sau mai bine mi-aș pune o întrebare: oare trebuie să te uit? .. sunt nevoită să uit des și de aceea simt uneori nevoia să nu mai am ce să pierd, să nu mai prind nimic, să nu mai las nimic să mă prindă! .. dar nu, nu te voi uita, nu vreau asta!.. Și nu mai sta acolo să mă privești cu ochii tăi mari și goi, ai dreptul să intervii ori de câte ori nu ești de acord! ... dar tu taci, zâmbești și te joci în părul meu.
Și-acum lasa-mă să-ți ating buzele moi ce de mult n-au mai fost sărutate cu atâta foc și dorință. Dă-mi voie ca mana mea să te îmbrățișeze și să te cuprindă, ca și cum ar vrea să îți soarbă tot sufletul. Rămâi lângă mine și învelește-mă cu sărutări și șoapte dulci... de-ai vrea să pleci și să te smulgi din ghearele mele, nu
te voi lasă pentru că în sfârșit știu ce înseamnă să fii fericit.. Amândoi acum jonglăm cu sentimente pline de arome dulci, degetele mele cad peste degetele tale, ne pierdem unul în privirea celuilalt și nu ne mai săturăm - uităm de lume, de noi, de tot.
... dar eu defapt visam, speram.
Mi-e dor. Suspin zâmbind. Tu ai plecat și ți-ai uitat parfumul pe pielea mea!
Zâmbești, oarecum echivoc, și scapi din globul de cristal al sentimentelor un tremur involuntar - dar nu e nevoie acum de frică sau de emoție; ai venit aici ca să cunoști o parte din mine, a sufletului meu de plastilină, modelat de mâinile neîndemânatice ale dorinței.
Timpul ... timpul e cel care mă ajută ori de câte ori am nevoie. Timpul, deși este asemenea unui copil care se joacă, m-ajută să mă descopăr și mereu mă lasă în fața propriei enigme până reușesc s-o descifrez și să o iau de la capăt. El mă învață să am răbdare și să alung orice nimb ieșit în cale cu zâmbetul pe buze, chiar dacă
percep lumea între iubire și amăgire, între iluzie și speranță.
Și pentru că niciodată nimic nu e nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea departe, nici prea aproape, găsesc momentul potrivit și îti leg mâna în jurul meu, apoi, fără ca tu să îți dai seama, încerc să îți citesc în ochi șoaptele nerostite și îți îmbrățișez buzele cu o sărutare inocentă.
Nu pot uita nicio clipă că sunt prinsă în mijlocul unui labirint al sentimentelor în care îmi place să alerg în cerc, fără ca vreodată să vreau să găsesc drumul spre acea ieșire pe care o consider interzisă. Cu toate că de fiecare dată mă lovesc de această poartă, îmi retrag pașii până nu o mai văd și nici nu o mai visez, o uit de tot... Pierdută în acest dedal îți promit că ori de câte ori ai nevoie de un prieten, sunt aici pentru tine pentru totdeauna, și nu pentru că pot, ci pentru că meriți.
Și ți-aș pune o întrebare. Sau mai bine mi-aș pune o întrebare: oare trebuie să te uit? .. sunt nevoită să uit des și de aceea simt uneori nevoia să nu mai am ce să pierd, să nu mai prind nimic, să nu mai las nimic să mă prindă! .. dar nu, nu te voi uita, nu vreau asta!.. Și nu mai sta acolo să mă privești cu ochii tăi mari și goi, ai dreptul să intervii ori de câte ori nu ești de acord! ... dar tu taci, zâmbești și te joci în părul meu.
Și-acum lasa-mă să-ți ating buzele moi ce de mult n-au mai fost sărutate cu atâta foc și dorință. Dă-mi voie ca mana mea să te îmbrățișeze și să te cuprindă, ca și cum ar vrea să îți soarbă tot sufletul. Rămâi lângă mine și învelește-mă cu sărutări și șoapte dulci... de-ai vrea să pleci și să te smulgi din ghearele mele, nu
te voi lasă pentru că în sfârșit știu ce înseamnă să fii fericit.. Amândoi acum jonglăm cu sentimente pline de arome dulci, degetele mele cad peste degetele tale, ne pierdem unul în privirea celuilalt și nu ne mai săturăm - uităm de lume, de noi, de tot.
... dar eu defapt visam, speram.
Mi-e dor. Suspin zâmbind. Tu ai plecat și ți-ai uitat parfumul pe pielea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu